“A fi gay este un act politic, este o declaraţie de emancipare eminamente politică”
Adrian Newell Păun s-a născut în 1958 în București. Este grafician și militant pentru drepturile homosexualilor. În clasa a opta a desenat pe tablă o caricatură anti-sovietică. A fost reținut de Brigada de Moravuri a Miliției București pentru homosexualitate, în timp ce încerca să “agațe” într-un wc public un milițian în civil. A încercat să semneze adeziunea sa la SLOMR (Sindicatul Liber al Oamenilor Muncii din România), însă a fost împiedicat de Securitate. În 1979, a fost obligat să renunţe la cetățenia română (pe care a redobândit-o în 1996).
Interviu de Paul Duncă şi Mihaela Michailov (Gazeta de Artă Politică)
În 1980, a plecat în SUA ca refugiat politic. Din 1984 a lucrat pentru
Hayward Daily Review. Publică
poezii în ziarele culturale locale. Între 1987-1989 călătorește în
Alaska, Canada, SUA, Mexic, Brazilia, Argentina, întreținându-se
din job-uri ocazionale și predând engleza.
În 1992 devine
coordonatorul Biroului român al IGLHRC (International Gay and Lesbian
Human Righs Comission) din San Francisco. În 1996 lansează
Romanian LesBiGays,
prima pagină de internet gay în limba română, și revine pentru 3 luni
în țară. În 1999 se mută definitiv în Romania. În 2000 devine
coordonatorul CI&D al asociației ACCEPT. În 2005 produce primele
emisiuni radio LGBT în limba română, în format digital, distribuite de
radioul online
GayOne. Publică articole și poezii în
Tribuna,
Observator Cultural,
revista 22 și acordă interviuri despre situația comunității gay din România pentru revista
Flacăra și pentru
Ziarul Financiar. În 2012, lansează portalul
RO Q DOC, dedicat filmelor documentare
queer.
Unde-ai copilărit?
Sunt
născut în 1958, pe strada Petre Tina, în raionul Tudor Vladimirescu, un
cartier proletar, unde era şi stadionul “23 August”. Strada mai este și
acum, dar nu și casa în care m-am născut şi în care am copilărit. Ne-au
demolat în 1965. Era o casă minunată. Bunica mea a fost croitoreasă
pentru armata regală. Mama mea a fost muncitoare și tatăl meu sudor.
Proletari, proletari. Strada Petre Tina era o stradă frumoasă,
liniştită, cu cişmele: aveam la noi pe stradă trei familii de ţigani,
două familii de evrei și o familie de unguri.
Povestește-ne o întâmplare din copilăria sau din adolescența ta de care te simți foarte legat.
În
clasa a opta aveam un coleg de clasă de familie bună. Mama lui era
arhitectă și tatăl lui era director adjunct la un institut de proiectare
și desen tehnic. Și primise din străinătate, din Germania, o trusă de
desen tehnic Rotring. Era mare chestie pe vremea aia. Eu deja desenam
pe-atunci, și m-a invitat la el să testăm trusa. Și lui îi plăcea să
deseneze. Am desenat, ne-am distrat, ne-am ținut în brațe și dup-aia
mi-a zis: “Hai să-ți arăt ceva!” Și mi-a arătat un
Paris Match din 1969, cu un articol despre evenimentele de la Stonewall, din New York
[1].
Era în 1974, deci după cinci ani. Mi-a citit el articolul. Citea şi
vorbea franțuzește bine. Așa am văzut prima dată, în 1974, homosexuali
demonstrând și mi-am dat seama că, în fond, “bulangiii” nu sunt chiar
niște proști, ăștia chiar demonstrează și au ceva de spus. Atunci ceva
s-a declanșat în mine. Articolul ăsta parc-a fost trimis din cer.
Imaginea acelor homosexuali americani care demonstrau mi-a rămas în
minte pentru totdeauna. A început să nu-mi mai fie frică. Fără să ştie,
băiatul ăsta, colegul meu, mi-a dat curaj. De câte ori mă vedeam cu el,
aveam curaj. Nu mi-era rușine și mă spărgeam în figuri. Asta a fost
trezirea la adevărata mea identitate sexuală şi la activism. Așa am
început să văd că există și altceva în afară de niște oameni care stau
toată ziua “la pescuit”. Că există și altceva.
Ce a urmat după experiența asta?
La şcoală am făcut un desen-manifest. Tot
Paris Match-ul
ăla m-a inspirat. Era acolo un articol despre invazia din Cehoslovacia
din 1968 şi am văzut o caricatură cu un soldat sovietic cu picioarele
crăcănate pe două tancuri. Scria “Praga” și pe tancuri “CCCP”
(URSS).
Am copiat în felul meu caricatura aia, pe tablă, cu cretă albă.
Dezastru… A venit val-vârtej directorul şcolii, direct la mine,
zbierând. Rotaru îl chema. Mi-a dat patru sau cinci palme peste faţă,
m-a luat de perciuni, de urechi, m-a târât până în biroul lui şi m-a
încuiat acolo. A chemat Securitatea, care, timp de două zile şi două
nopţi, ne-a anchetat şi pe mine, şi pe tata.
Am luat 3 la purtare,
că altceva n-aveau ce să-mi facă. Eram minor. Am rămas repetent. Tata a
fost destul de șocat de acest episod.
Ce-au zis părinții tăi când au aflat că ești gay?
N-au
aflat, eu le-am spus. Mama a spus: “știam”, şi nici până astăzi n-a mai
deschis subiectul orientării mele sexuale. Iar tata a spus: “Dacă
știam, te strângeam de gât. M-ai băgat de multe ori în belele. După ce
că te dai anti-comunist, mai ești și homosexual. Mă bagi în mormânt”. Am
fost un copil foarte dificil.
Pentru mine cuvântul homosexual nu e
o insultă. N-am inventat eu termenul, dar l-am adoptat. Nici triunghiul
roz, pentru mine, nu este o stigmă. Nu l-am inventat eu, dar l-am
adoptat, e al meu. N-am vrut să fiu identificat așa, da’ dacă
heterosexualii m-au identificat așa, nu mă supăr. Măcar am un nume cu
care să arăt că exist și asta este situaţia. Uneori e important să
dezamorsăm simbolistica negativă, adoptând termenii peiorativi folosiţi
la adresa noastră, a gay-ilor. În felul ăsta, eu controlez semnificaţia,
simbolistica, nu heterosexualii homofobi. Nu mai e proprietatea lor.
Bulangiu? Poponar? Da, sigur! Să nu-mi spui însă că arăt ca ultimu’
bulangiu… “ultimu’” mă jigneşte. Eu mă cred printre primii!
S-au
folosit tot felul de cuvinte pentru noi: muist, crețar, curist, chiar şi
termenul “student”. Nu știu de ce se zicea “student”. Muist si crețar,
astea erau de bază. Aveam și noi vocabularul nostru: a ți-o trage în
creț, a da ciocane, a da un clei.
Nu exista o comunitate gay
înainte de ’89, cum nici acum nu cred că există, în adevăratul sens al
cuvântului. O comunitate de homosexuali artiști, în România, n-a existat
niciodată, și poate că va trece mult timp până când va exista una. Noi
ne cunoșteam între noi, dar nu se poate spune că eram o comunitate.
Nimeni
nu-și punea problema: hai să facem o piesă gay sau o expoziţie cu
tematică homo sau mai știu eu ce. N-ar fi avut nicio șansă, n-ar fi
putut să fie finanțate. Cenzura veghea!
Însă șopârle erau multe.
Circula pornografia gay. Unii sârbii de pe la Timișoara care călătoreau
des în Iugoslavia făceau bişniţă cu pornografie gay occidentală. Unii au
făcut averi din asta.
Cum ajungeai la pornografie?
Bișnițarii
vindeau şi pornografie, şi le făceau rost celor cu bani şi de casete
video. Unii dintre ei erau mână în mână cu stewardesele de la Tarom,
Lufthansa, Jat. Dacă nu-ți făceau rost, te trimiteau la un anume
fotograf care se ocupa cu asta. Era un fotograf lângă cinema Timpuri
Noi, era un gang acolo și un mic laborator foto. Și fotograful ce făcea?
Cumpăra reviste porno gay și făcea poze după ele, mici, ca de buletin,
și cumpărai. Poze după paginile din reviste. Te duceai la el, în spate,
și acolo era foto-laboratorul lui particular. Nimeni nu știa cum îl
chema pe fotograful ăsta, dar toată lumea îi zicea Vasi sau Vasile. Sunt
sigur că nu era numele lui adevărat. Te duceai cu el acolo în spate și
răsfoiai revistele. Și-ți alegeai: “Una de-asta și una de-asta”, și el
îți făcea și zicea: “Vino în trei-cinci zile”. Îți făcea poze după poze.
Ăsta era catalogul lui. Nu-ți dădea niciodată originalul. Îți facea
poze alb-negru. Cele din reviste erau color.
Și unde țineai pozele alea? În portofel?
Le
ascundeam în cărţi. Făceam schimb cu ele. Vasile făcea poze și cu
vedete de cinema populare pe atunci. Cu actrițe, cu actori, cu Alain
Delon, Brigitte Bardot. Vasile se cunoștea cu oamenii de la
cinematografe și îi ruga să taie cadre din filme, le folosea și-ți făcea
poze din ele. O poză costa 1 leu.
Cam mult.
Mult!
Păi… un bilet de cinema costa un leu douăzecișicinci la matineu, doi
lei cincizeci după ora patru. Pozele alea erau cu bărbați frumoși, dar
niciunul erect. Dacă era erect și te prindea miliția, era nasol. Altfel
puteai să zici foarte ușor că sunt nuduri artistice. În anii `70 eram la
liceul Tonitza, audient, aveam poveștile mele cu nuduri… Pozele erau
obiect de studiu… artistic.
“Marea noastră problemă era șantajul”
Cum
reușeai să “fentezi” Articolul 200, care incrimina relațiile sexuale
între persoane de același sex, pedeapsa fiind doi ani de închisoare?
Cea
mai mare problemă în perioada comunismului, pentru mine, n-a fost
Articolul 200. Într-un fel sau altul, fiecare în felul său găsea metoda
să facă rost de un partener pentru sex. Sexul homo e de când lumea, și
daca chiar vrei, îl găsești. E ca şi pescuitul: stai în parc, pe o
bancă, și pân’ la urmă… trage! Marea noastră problemă era șantajul. Nu
știai niciodată cine te putea șantaja ca să obțină ceva de la tine și
cât de departe putea merge toată povestea asta. Mulţi homosexuali s-au
sinucis din cauza şantajului, alţii au consimţit să colaboreze cu
Miliţia, cu Securitatea, ca informatori. Suspiciunea era cel mai mare
dușman. Unii erau cu nervii în pioneze!
Legislația
anti-homosexuală în România este relativ nouă. Până în 1934, România n-a
avut legislație anti-homosexuală. Odată cu apariţia Codului Penal, în
timpul lui Carol al-II-lea, a fost introdusă pedepsirea
homosexualităţii, parţial copiind politica anti-gay a Germaniei naziste.
URSS avea deja o legislaţie anti-homosexualitate încă din 1933, anul în
care, la ordinul lui Stalin, au fost construite şi primele Gulaguri.
Cea mai cruntă opresiune a homosexualilor din România a fost în perioada
comunistă.
Cât de importante sunt pentru tine toate acțiunile artistice în care ai fost implicat?
Orice
act de creație artistică te ține în priză. Fie că e ceva de amploare,
fie de mică anvergură, aproape privat şi intim. Eu cunosc oameni care
desenează și pictează și care n-au avut niciodată o expoziție. Totul e
numai pentru ei și prietenii lor, da? Faptul că arăți fie și unui singur
om ce faci și faptul că reușești prin actul tău artistic să-ți pui ție
și altora o problemă semnificativă din punct de vedere politic, moral,
etic, sexual… te umanizează. Altfel cazi în niște rutine destul de
anoste şi nefericite. Iar toate astea te scot din, cum se zice în
engleză,
the daily doldrums, adică din rutina zdrobitoare a
vieții cotidiene moderne. Actul artistic te mobilizează și te face să
vrei să participi, înțelegi? În momentul în care desenezi ceva sau faci
un scheci de teatru sau mai-știu-eu-ce, și cineva vine să-l vadă, în
momentul ăla tu ești în rai. Și, indiferent câte șuturi ai primit de la
viață, atunci, instantaneu, te-ai remontat.
“Ce regret eu este că noi nu avem o adevărată comunitate gay în România”
Legat de sexualitate, de homosexualitate…
Sincer,
nu mi-am dorit să fiu homosexual. Conceptul de mândrie, pe mine, pur și
simplu, mă lasă rece. Nu sunt mândru ca sunt homosexual, cum nu sunt
nici mândru că sunt român sau că sunt bărbat. Nu, n-am nicio contribuție
la asta, însă nu regret. Nu regret nici că sunt român, nici că sunt
bărbat, nu regret nici că sunt homosexual. Asta am, cu asta defilez, și
fac tot ce trebuie ca și alții să se simtă bine în pielea lor. Nu mi-e
rușine. N-am de ce să-mi fie rușine.
Ce regret eu este că noi nu
avem o adevărată comunitate gay în România. Asta pentru că noi, în țara
asta, nu avem o cultură a activismului politic. A fi gay este un act
politic, este o declarație de emancipare eminamente politică. Mulți sunt
homosexuali, puțini sunt însă gay. Și mai puțini
queer. Vedeți
gradațiile? Una este despre ce fac. Ce fac eu? Sunt homosexual. Cine
sunt eu? Sunt gay. Asta-i diferența. La noi nu se înțelege chestia asta.
Una definește ce fac, o alta definește ce sunt. Și a treia –
queer – definește care îmi sunt aspirațiile.
Totuși, au existat poziții ale activismului gay care au produs niște schimbări importante.
Eliminarea
Articolului 200 din Codul Penal este victoria majoră, dar şi provocarea
majoră pentru homosexualii din România. Presiunile externe bine
ţintite, precum şi nevoia României de a adera la structurile europene şi
la cele euro-atlantice au făcut ca legislaţia anti-gay să dispară din
Codul Penal în anul 2000. În România, forme de activism gay s-au făcut
simţite încă din 1992, an în care au apărut
Gay45, prima
publicaţie gay din istoria României, asociaţia “Total Relations”, prima
organizaţie gay din România, S.I.R.D.O, pentru ca apoi, în 1996, să fie
înregistrat un succes mult aşteptat de activiştii gay, și anume
înregistrarea oficială a organizaţiei non-guvernamentale ACCEPT. Cu
toate acestea, este regretabil că aceste evenimente politico-juridice nu
au dus la apariţia unei comunităţi gay vizibile, militante, influente,
atât cultural, cât şi politico-legislativ. La 24 de ani de la Revoluţia
din 1989, şi la 14 ani de la abrogarea Articolului 200, comunitatea gay
rămâne în continuare atomizată, fără reprezentare politică, suferind de o
vizibilitate culturală şi mediatică precară. În România anului 2014,
încă nu există presă
gay, evenimente culturale
gay
de
anvergură naţională, finanţate în parteneriat public-privat, mass-media
gay. În acest moment, tot ce mai are comunitatea gay sunt câteva
acţiuni culturale cu tematică gay, realizate pe bază de voluntariat şi
cu finanţări minuscule, iniţiate şi organizate de o mână de persoane
queer
idealiste, care refuză să se dea bătute, găzduite de asociaţii
non-guvernamentale, care şi ele suferă, la rândul lor, de subfinanţare.
Cum crezi că zona asta de activism politic și artistic gay poate să devină mai vizibilă?
În
primul rând printr-o multitudine de activități artistice şi sociale.
Ele sunt baza. Ele atrag oamenii întotdeauna, chiar si sub pretextul
celor care vin să vadă ce mai fac „ăia”, dar să știți că toţi, la final,
pleacă de-acolo cu ceva pozitiv în cap. Pleacă cu niște idei, sunt mai
deschiși la minte. Poate chiar și cu un pic de curaj. Cu o deschidere
către subiect. Unele persoane, acolo, chiar își găsesc partenerul de
viață, și dacă ți-ai găsit partenerul tău de viață la o piesă cu temă
gay, n-ai să uiți niciodată momentul ăla – o piesă gay va fi mereu
importantă pentru tine. Imediat se face o legătură indisolubilă. Actul
de cultură este un fel de ancoră, între individ şi comunitatea din care
face parte. Aşa că: deseneaza!, pictează!, nu te sfii!, nu-ți fie rușine
să le arăți celorlalți ce este sensibilitatea gay!
Mai e și
problema faptului că noi n-avem edituri, publicaţii de profil. În
occident sunt edituri, sute de publicaţii specializate pe zona gay. Noi
n-avem o infrastructură culturală gay. Și dacă n-ai o infrastructură
culturală, nu poți să ai activism. Cultura și politica merg mână-n mână.
Cultura
este politică! Nu se poate una fără alta. Sunt siameze. Dacă nu ai
fundamentul ăsta, nu poți să ai cultură. Nu ai cultură, nu ai activism.
Nu ai activism, nu ai comunitate. Faptul că eu fac sex anal și că și tu
faci sex anal nu mă leagă de tine mai cu nimic. Decât poate pentru 5 sau
10 minute…
„S-au publicat autori gay homosexuali în timpul comunismului”
Care sunt artiștii tăi gay preferați?
Vorbeam înainte de șopârle, și erau multe șopârle într-o publicație de anvergură europeană, care se numea
Secolul 20,
coordonată de Dan Hăulică. Revista lui Dan Hăulică, prin anii ‘70, a
avut un număr în care jumătate din revistă era dedicată pictorului gay
David Hockney. Toate lucrările lui homo-erotice erau acolo, însă nu se
menționa, desigur, că el este gay. Dar cine avea ochi vedea. Este un
foarte bun grafician. Știi, să creezi șopârle e o artă în sine: să spui
ce nu trebuie să spui public, toată lumea să înțeleagă și nimeni să nu
pățească ceva. Asta e arta șopârlei. Să insulți, să te revolți, toată
lumea să știe că o faci și nimeni să n-o poată demonstra, și
autoritățile să nu te poată închide. Asta e o artă în sine.
S-au
publicat autori gay homosexuali în timpul comunismului. Trebuie să-mi
vedeți biblioteca. Doamna Antoaneta Ralian insera în introducerile
cărților pe care le traducea comparații cu lucrări ale unor scriitori
gay nord-americani. Așa am auzit eu de
City of Night a lui John Rechy. Doamna asta chiar a făcut ceva! Cred că nu greşeşc dacă o fac
fag hag [2]…
Doamna Ralian cunoștea gay-i importanți. Era o foarte bună
traducatoare, o femeie inteligentă. Eu citeam autori gay ocidentali
aduşi prin filiera iugoslavă. Unele cărți erau în limba română,
traducerea copiată de mână, apoi trase la xerox. Multă poezie şi proză
americană. Walt Whitman, Lanston Hughes, Truman Capote, Allen Ginsberg,
Virginia Woolf erau foarte prizaţi în România. A fost publicată o
traducere foarte bună a lui Mihnea Gheorghiu a operei lui Walt Whitman. A
mai fost tradusă apoi și de Valeriu Râpeanu, o traducere modestă însă.
Tennessee Williams a fost publicat în Romania în colecția BPT. Unele
dintre piesele sale erau jucate în teatrele bucureştene. S-a publicat
poezie gay occidentală, mai puțină proză însă, proza era prea evidentă.
În perioada comunistă s-a publicat de Christopher Isherwood. Mi-aduc
aminte și de un film din 1964, cred că se numea
Străinul. Unui
băiat burghez îi cade cu tronc un muncitor, care era susținător al
partidului comunist, și burghezul ăsta începe să devina interesat de
politica de stânga. Nu se pupă, nu se nimic, dar felul în care se uită
la tipul ăsta, felul în care îi vorbește numai cu “dragă”, manierismele
sale efeminate, languroase, evident că nu puteau fi decât ale unui
homosexual. În schimb, violul homo din filmul
Cel mai iubit dintre pământeni, realizat în 1993, este poate cel mai lipsit de realism act sexual din istoria cinematografiei europene.
Și lucrările tale de grafică?
Lucrările mele de grafică sunt foarte pe temă. Nu există ambivalențe, echivoc în ele. În 1999, cam la 70% le-am dat foc.
De ce?
Nu
știu. Așa mi-a venit mie. O lună de zile m-am simțit bine după ce le-am
dat foc, eram ca o oaie recent tunsă, uşurat, zglobiu. M-am simțit bine
când le-am vazut că ard și dup-aia m-am simțit rău. Eu sunt chiar
strângător. Voiam s-o iau de la capăt. Nu știu de ce voiam s-o iau de la
capăt și ce anume voiam să iau de la capăt. Am avut un moment de
derută. Reîntorcerea din Statele Unite a fost foarte grea. Și rămâne
încă foarte dificilă pentru că eu încă nu m-am adaptat complet.
Care ți se pare că sunt câștigurile, după 1990, în zona de poziționare gay?
Noua
generație a devenit mai deschisă, mai relaxată, mai curioasă, și nu
pare că vrea să se ascundă. Asta este bine, dar să știi că nu este
meritul activismului românesc. Pentru că acesta nu a existat. Însuși
articolul 200 a dispărut nu ca urmare a demersurilor, a activităților, a
demonstrațiilor noastre în stradă. Nu, a fost o directivă de la
Bruxelles. Adevărat, ne-am câștigat libertatea, dar n-am luptat pentru
ea, iar asta se vede şi se simte. Sigur, s-au facut presiuni din țară,
s-au trimis scrisori, dar nimeni n-a ieșit în stradă înante de anul
2000. Primul marş gay a fost în 2005.
Eu sunt progresist, nu mai
sunt de stânga. Am fost de stânga, acuma sunt progresist. Nu mai cred în
revolutie, cred în progres, cred în evoluție. Lucrurile trebuie să se
întâmple, să se îmbunătățească în mod natural. Fiecare generație trebuie
să contribuie. Am ales să evoluez. Nu mai vreau revoluție. A fost o
perioadă când voiam revoluție. Ziceam: “Dăm cu comuniştii, cu fasciştii
şi cu homofobii de pământ și-o luăm de la capăt”. E o mare greșeală. Nu
dai cu lumea de pământ, pe oameni îi educi, construiești lucruri
împreună cu ei, înveți să coexiști cu ei. Și toate astea prin cultură,
prin educație, prin socializare fără bariere şi prejudecăţi… dar și prin
activitate politică.
[1] Revoltele
de la Stonewall au fost o serie de proteste spontane, violente, ale
comunității gay din New York împotriva violenței poliției. Sunt
considerate primul eveniment major al mișcării de liberare gay în
Statele Unite ale Americii.
[2] Termen
provenit din jargonul comunităților Gay nord-americane, ce desemnează o
femeie care admiră, socializează sau/și are relații apropiate exclusiv
sau în majoritate cu bărbați gay.
Acest interviu a fost preluat de pe Gazeta de Artă Politică.
Sursa secundara aici
Timpul nerabdator prinde viteza de odinioara, Universul redevine firicele de praf care se indeparteaza, abia distingandu-se in dara de lumina. Încep sa regret ca am muncit atat de mult la acel univers care e prea mic ca cineva sa il mai poata vedea, sa ii poata scrie istoria, sa il cunoasca pe cel care scrie aceste randuri ingenunchiat in fata unui altar, arzand sange in scantei de iubire in cinstea unui Zeu care poarta alte razboaie in alte lumi.
