duminică, 10 august 2014

A fi gay este un act politic?

“A fi gay este un act politic, este o declaraţie de emancipare eminamente politică”

Adrian Newell Păun s-a născut în 1958 în București. Este grafician și militant pentru drepturile homosexualilor. În clasa a opta a desenat pe tablă o caricatură anti-sovietică. A fost reținut de Brigada de Moravuri a Miliției București pentru homosexualitate, în timp ce încerca să “agațe” într-un wc public un milițian în civil. A încercat să semneze adeziunea sa la SLOMR (Sindicatul Liber al Oamenilor Muncii din România), însă a fost împiedicat de Securitate. În 1979, a fost obligat să renunţe la cetățenia română (pe care a redobândit-o în 1996).




Interviu de Paul Duncă şi Mihaela Michailov (Gazeta de Artă Politică)
În 1980, a plecat în SUA ca refugiat politic. Din 1984 a lucrat pentru Hayward Daily Review. Publică poezii în ziarele culturale locale. Între 1987-1989 călătorește în Alaska, Canada, SUA, Mexic, Brazilia, Argentina, întreținându-se din job-uri ocazionale și predând engleza.
În 1992 devine coordonatorul Biroului român al IGLHRC (International Gay and Lesbian Human Righs Comission) din San Francisco. În 1996 lansează Romanian LesBiGays, prima pagină de internet gay în limba română, și revine pentru 3 luni în țară. În 1999 se mută definitiv în Romania. În 2000 devine coordonatorul CI&D al asociației ACCEPT. În 2005 produce primele emisiuni radio LGBT în limba română, în format digital, distribuite de radioul online GayOne. Publică articole și poezii în TribunaObservator Culturalrevista 22 și acordă interviuri despre situația comunității gay din România pentru revista Flacăra și pentru Ziarul Financiar. În 2012, lansează portalul RO Q DOC, dedicat filmelor documentare queer.

Unde-ai copilărit?                  
Sunt născut în 1958, pe strada Petre Tina, în raionul Tudor Vladimirescu, un cartier proletar, unde era şi stadionul “23 August”. Strada mai este și acum, dar nu și casa în care m-am născut şi în care am copilărit. Ne-au demolat în 1965. Era o casă minunată. Bunica mea a fost croitoreasă pentru armata regală. Mama mea a fost muncitoare și tatăl meu sudor. Proletari, proletari. Strada Petre Tina era o stradă frumoasă, liniştită, cu cişmele: aveam la noi pe stradă trei familii de ţigani, două familii de evrei și o familie de unguri.
Povestește-ne o întâmplare din copilăria sau din adolescența ta de care te simți foarte legat.
În clasa a opta aveam un coleg de clasă de familie bună. Mama lui era arhitectă și tatăl lui era director adjunct la un institut de proiectare și desen tehnic. Și primise din străinătate, din Germania, o trusă de desen tehnic Rotring. Era mare chestie pe vremea aia. Eu deja desenam pe-atunci, și m-a invitat la el să testăm trusa. Și lui îi plăcea să deseneze. Am desenat, ne-am distrat, ne-am ținut în brațe și dup-aia mi-a zis: “Hai să-ți arăt ceva!” Și mi-a arătat un Paris Match din 1969, cu un articol despre evenimentele de la Stonewall, din New York [1]. Era în 1974, deci după cinci ani. Mi-a citit el articolul. Citea şi vorbea franțuzește bine. Așa am văzut prima dată, în 1974, homosexuali demonstrând și mi-am dat seama că, în fond, “bulangiii” nu sunt chiar niște proști, ăștia chiar demonstrează și au ceva de spus. Atunci ceva s-a declanșat în mine. Articolul ăsta parc-a fost trimis din cer. Imaginea acelor homosexuali americani care demonstrau mi-a rămas în minte pentru totdeauna. A început să nu-mi mai fie frică. Fără să ştie, băiatul ăsta, colegul meu, mi-a dat curaj. De câte ori mă vedeam cu el, aveam curaj. Nu mi-era rușine și mă spărgeam în figuri. Asta a fost trezirea la adevărata mea identitate sexuală şi la activism. Așa am început să văd că există și altceva în afară de niște oameni care stau toată ziua “la pescuit”. Că există și altceva.
Ce a urmat după experiența asta?
La şcoală am făcut un desen-manifest. Tot Paris Match-ul ăla m-a inspirat. Era acolo un articol despre invazia din Cehoslovacia din 1968 şi am văzut o caricatură cu un soldat sovietic cu picioarele crăcănate pe două tancuri. Scria “Praga” și pe tancuri “CCCP” (URSS). Am copiat în felul meu caricatura aia, pe tablă, cu cretă albă. Dezastru… A venit val-vârtej directorul şcolii, direct la mine, zbierând. Rotaru îl chema. Mi-a dat patru sau cinci palme peste faţă, m-a luat de perciuni, de urechi, m-a târât până în biroul lui şi m-a încuiat acolo. A chemat Securitatea, care, timp de două zile şi două nopţi, ne-a anchetat şi pe mine, şi pe tata.
Am luat 3 la purtare, că altceva n-aveau ce să-mi facă. Eram minor. Am rămas repetent. Tata a fost destul de șocat de acest episod.
Ce-au zis părinții tăi când au aflat că ești gay?
N-au aflat, eu le-am spus. Mama a spus: “știam”, şi nici până astăzi n-a mai deschis subiectul orientării mele sexuale. Iar tata a spus: “Dacă știam, te strângeam de gât. M-ai băgat de multe ori în belele. După ce că te dai anti-comunist, mai ești și homosexual. Mă bagi în mormânt”. Am fost un copil foarte dificil.
Pentru mine cuvântul homosexual nu e o insultă. N-am inventat eu termenul, dar l-am adoptat. Nici triunghiul roz, pentru mine, nu este o stigmă. Nu l-am inventat eu, dar l-am adoptat, e al meu. N-am vrut să fiu identificat așa, da’ dacă heterosexualii m-au identificat așa, nu mă supăr. Măcar am un nume cu care să arăt că exist și asta este situaţia. Uneori e important să dezamorsăm simbolistica negativă, adoptând termenii peiorativi folosiţi la adresa noastră, a gay-ilor. În felul ăsta, eu controlez semnificaţia, simbolistica, nu heterosexualii homofobi. Nu mai e proprietatea lor. Bulangiu? Poponar? Da, sigur! Să nu-mi spui însă că arăt ca ultimu’ bulangiu… “ultimu’” mă jigneşte. Eu mă cred printre primii!
S-au folosit tot felul de cuvinte pentru noi: muist, crețar, curist, chiar şi termenul “student”. Nu știu de ce se zicea “student”. Muist si crețar, astea erau de bază. Aveam și noi vocabularul nostru: a ți-o trage în creț, a da ciocane, a da un clei.
Nu exista o comunitate gay înainte de ’89, cum nici acum nu cred că există, în adevăratul sens al cuvântului. O comunitate de homosexuali artiști, în România, n-a existat niciodată, și poate că va trece mult timp până când va exista una. Noi ne cunoșteam între noi, dar nu se poate spune că eram o comunitate.
Nimeni nu-și punea problema: hai să facem o piesă gay sau o expoziţie cu tematică homo sau mai știu eu ce. N-ar fi avut nicio șansă, n-ar fi putut să fie finanțate. Cenzura veghea!
Însă șopârle erau multe. Circula pornografia gay. Unii sârbii de pe la Timișoara care călătoreau des în Iugoslavia făceau bişniţă cu pornografie gay occidentală. Unii au făcut averi din asta.
Cum ajungeai la pornografie?
Bișnițarii vindeau şi pornografie, şi le făceau rost celor cu bani şi de casete video. Unii dintre ei erau mână în mână cu stewardesele de la Tarom, Lufthansa, Jat. Dacă nu-ți făceau rost, te trimiteau la un anume fotograf care se ocupa cu asta. Era un fotograf lângă cinema Timpuri Noi, era un gang acolo și un mic laborator foto. Și fotograful ce făcea? Cumpăra reviste porno gay și făcea poze după ele, mici, ca de buletin, și cumpărai. Poze după paginile din reviste. Te duceai la el, în spate, și acolo era foto-laboratorul lui particular. Nimeni nu știa cum îl chema pe fotograful ăsta, dar toată lumea îi zicea Vasi sau Vasile. Sunt sigur că nu era numele lui adevărat. Te duceai cu el acolo în spate și răsfoiai revistele. Și-ți alegeai: “Una de-asta și una de-asta”, și el îți făcea și zicea: “Vino în trei-cinci zile”. Îți făcea poze după poze. Ăsta era catalogul lui. Nu-ți dădea niciodată originalul. Îți facea poze alb-negru. Cele din reviste erau color.
Și unde țineai pozele alea? În portofel?
Le ascundeam în cărţi. Făceam schimb cu ele. Vasile făcea poze și cu vedete de cinema populare pe atunci. Cu actrițe, cu actori, cu Alain Delon, Brigitte Bardot. Vasile se cunoștea cu oamenii de la cinematografe și îi ruga să taie cadre din filme, le folosea și-ți făcea poze din ele. O poză costa 1 leu.
Cam mult.
Mult! Păi… un bilet de cinema costa un leu douăzecișicinci la matineu, doi lei cincizeci după ora patru. Pozele alea erau cu bărbați frumoși, dar niciunul erect. Dacă era erect și te prindea miliția, era nasol. Altfel puteai să zici foarte ușor că sunt nuduri artistice. În anii `70 eram la liceul Tonitza, audient, aveam poveștile mele cu nuduri… Pozele erau obiect de studiu… artistic.
“Marea noastră problemă era șantajul”
Cum reușeai să “fentezi” Articolul 200, care incrimina relațiile sexuale între persoane de același sex, pedeapsa fiind doi ani de închisoare?
Cea mai mare problemă în perioada comunismului, pentru mine, n-a fost Articolul 200. Într-un fel sau altul, fiecare în felul său găsea metoda să facă rost de un partener pentru sex. Sexul homo e de când lumea, și daca chiar vrei, îl găsești. E ca şi pescuitul: stai în parc, pe o bancă, și pân’ la urmă… trage! Marea noastră problemă era șantajul. Nu știai niciodată cine te putea șantaja ca să obțină ceva de la tine și cât de departe putea merge toată povestea asta. Mulţi homosexuali s-au sinucis din cauza şantajului, alţii au consimţit să colaboreze cu Miliţia, cu Securitatea, ca informatori. Suspiciunea era cel mai mare dușman. Unii erau cu nervii în pioneze!
Legislația anti-homosexuală în România este relativ nouă. Până în 1934, România n-a avut legislație anti-homosexuală. Odată cu apariţia Codului Penal, în timpul lui Carol al-II-lea, a fost introdusă pedepsirea homosexualităţii, parţial copiind politica anti-gay a Germaniei naziste. URSS avea deja o legislaţie anti-homosexualitate încă din 1933, anul în care, la ordinul lui Stalin, au fost construite şi primele Gulaguri. Cea mai cruntă opresiune a homosexualilor din România a fost în perioada comunistă.
Cât de importante sunt pentru tine toate acțiunile artistice în care ai fost implicat?
Orice act de creație artistică te ține în priză. Fie că e ceva de amploare, fie de mică anvergură, aproape privat şi intim. Eu cunosc oameni care desenează și pictează și care n-au avut niciodată o expoziție. Totul e numai pentru ei și prietenii lor, da? Faptul că arăți fie și unui singur om ce faci și faptul că reușești prin actul tău artistic să-ți pui ție și altora o problemă semnificativă din punct de vedere politic, moral, etic, sexual… te umanizează. Altfel cazi în niște rutine destul de anoste şi nefericite. Iar toate astea te scot din, cum se zice în engleză, the daily doldrums, adică din rutina zdrobitoare a vieții cotidiene moderne. Actul artistic te mobilizează și te face să vrei să participi, înțelegi? În momentul în care desenezi ceva sau faci un scheci de teatru sau mai-știu-eu-ce, și cineva vine să-l vadă, în momentul ăla tu ești în rai. Și, indiferent câte șuturi ai primit de la viață, atunci, instantaneu, te-ai remontat.
“Ce regret eu este că noi nu avem o adevărată comunitate gay în România”
Legat de sexualitate, de homosexualitate…
Sincer, nu mi-am dorit să fiu homosexual. Conceptul de mândrie, pe mine, pur și simplu, mă lasă rece. Nu sunt mândru ca sunt homosexual, cum nu sunt nici mândru că sunt român sau că sunt bărbat. Nu, n-am nicio contribuție la asta, însă nu regret. Nu regret nici că sunt român, nici că sunt bărbat, nu regret nici că sunt homosexual. Asta am, cu asta defilez, și fac tot ce trebuie ca și alții să se simtă bine în pielea lor. Nu mi-e rușine. N-am de ce să-mi fie rușine.
Ce regret eu este că noi nu avem o adevărată comunitate gay în România. Asta pentru că noi, în țara asta, nu avem o cultură a activismului politic. A fi gay este un act politic, este o declarație de emancipare eminamente politică. Mulți sunt homosexuali, puțini sunt însă gay. Și mai puțini queer. Vedeți gradațiile? Una este despre ce fac. Ce fac eu? Sunt homosexual. Cine sunt eu? Sunt gay. Asta-i diferența. La noi nu se înțelege chestia asta. Una definește ce fac, o alta definește ce sunt. Și a treia – queer – definește care îmi sunt aspirațiile.


Totuși, au existat poziții ale activismului gay care au produs niște schimbări importante.
Eliminarea Articolului 200 din Codul Penal este victoria majoră, dar şi provocarea majoră pentru homosexualii din România. Presiunile externe bine ţintite, precum şi nevoia României de a adera la structurile europene şi la cele euro-atlantice au făcut ca legislaţia anti-gay să dispară din Codul Penal în anul 2000. În România, forme de activism gay s-au făcut simţite încă din 1992, an în care au apărut Gay45, prima publicaţie gay din istoria României, asociaţia “Total Relations”, prima organizaţie gay din România, S.I.R.D.O, pentru ca apoi, în 1996, să fie înregistrat un succes mult aşteptat de activiştii gay, și anume înregistrarea oficială a organizaţiei non-guvernamentale ACCEPT. Cu toate acestea, este regretabil că aceste evenimente politico-juridice nu au dus la apariţia unei comunităţi gay vizibile, militante, influente, atât cultural, cât şi politico-legislativ. La 24 de ani de la Revoluţia din 1989, şi la 14 ani de la abrogarea Articolului 200, comunitatea gay rămâne în continuare atomizată, fără reprezentare politică, suferind de o vizibilitate culturală şi mediatică precară. În România anului 2014, încă nu există presă gay, evenimente culturale gay de anvergură naţională, finanţate în parteneriat public-privat, mass-media gay. În acest moment, tot ce mai are comunitatea gay sunt câteva acţiuni culturale cu tematică gay, realizate pe bază de voluntariat şi cu finanţări minuscule, iniţiate şi organizate de o mână de persoane queer idealiste, care refuză să se dea bătute, găzduite de asociaţii non-guvernamentale, care şi ele suferă, la rândul lor, de subfinanţare.
Cum crezi că zona asta de activism politic și artistic gay poate să devină mai vizibilă?
În primul rând printr-o multitudine de activități artistice şi sociale. Ele sunt baza. Ele atrag oamenii întotdeauna, chiar si sub pretextul celor care vin să vadă ce mai fac „ăia”, dar să știți că toţi, la final, pleacă de-acolo cu ceva pozitiv în cap. Pleacă cu niște idei, sunt mai deschiși la minte. Poate chiar și cu un pic de curaj. Cu o deschidere către subiect. Unele persoane, acolo, chiar își găsesc partenerul de viață, și dacă ți-ai găsit partenerul tău de viață la o piesă cu temă gay, n-ai să uiți niciodată momentul ăla – o piesă gay va fi mereu importantă pentru tine. Imediat se face o legătură indisolubilă. Actul de cultură este un fel de ancoră, între individ şi comunitatea din care face parte. Aşa că: deseneaza!, pictează!, nu te sfii!, nu-ți fie rușine să le arăți celorlalți ce este sensibilitatea gay!
Mai e și problema faptului că noi n-avem edituri, publicaţii de profil. În occident sunt edituri, sute de publicaţii specializate pe zona gay. Noi n-avem o infrastructură culturală gay. Și dacă n-ai o infrastructură culturală, nu poți să ai activism. Cultura și politica merg mână-n mână.
Cultura este politică! Nu se poate una fără alta. Sunt siameze. Dacă nu ai fundamentul ăsta, nu poți să ai cultură. Nu ai cultură, nu ai activism. Nu ai activism, nu ai comunitate. Faptul că eu fac sex anal și că și tu faci sex anal nu mă leagă de tine mai cu nimic. Decât poate pentru 5 sau 10 minute…
„S-au publicat autori gay homosexuali în timpul comunismului”
Care sunt artiștii tăi gay preferați?
Vorbeam înainte de șopârle, și erau multe șopârle într-o publicație de anvergură europeană, care se numea Secolul 20, coordonată de Dan Hăulică. Revista lui Dan Hăulică, prin anii ‘70, a avut un număr în care jumătate din revistă era dedicată pictorului gay David Hockney. Toate lucrările lui homo-erotice erau acolo, însă nu se menționa, desigur, că el este gay. Dar cine avea ochi vedea. Este un foarte bun grafician. Știi, să creezi șopârle e o artă în sine: să spui ce nu trebuie să spui public, toată lumea să înțeleagă și nimeni să nu pățească ceva. Asta e arta șopârlei. Să insulți, să te revolți, toată lumea să știe că o faci și nimeni să n-o poată demonstra, și autoritățile să nu te poată închide. Asta e o artă în sine.
S-au publicat autori gay homosexuali în timpul comunismului. Trebuie să-mi vedeți biblioteca. Doamna Antoaneta Ralian insera în introducerile cărților pe care le traducea comparații cu lucrări ale unor scriitori gay nord-americani. Așa am auzit eu de City of Night a lui John Rechy. Doamna asta chiar a făcut ceva! Cred că nu greşeşc dacă o fac fag hag [2]… Doamna Ralian cunoștea gay-i importanți. Era o foarte bună traducatoare, o femeie inteligentă. Eu citeam autori gay ocidentali aduşi prin filiera iugoslavă. Unele cărți erau în limba română, traducerea copiată de mână, apoi trase la xerox. Multă poezie şi proză americană. Walt Whitman, Lanston Hughes, Truman Capote, Allen Ginsberg, Virginia Woolf erau foarte prizaţi în România. A fost publicată o traducere foarte bună a lui Mihnea Gheorghiu a operei lui Walt Whitman. A mai fost tradusă apoi și de Valeriu Râpeanu, o traducere modestă însă. Tennessee Williams a fost publicat în Romania în colecția BPT. Unele dintre piesele sale erau jucate în teatrele bucureştene. S-a publicat poezie gay occidentală, mai puțină proză însă, proza era prea evidentă. În perioada comunistă s-a publicat  de Christopher Isherwood. Mi-aduc aminte și de un film din 1964, cred că se numea Străinul. Unui băiat burghez îi cade cu tronc un muncitor, care era susținător al partidului comunist, și burghezul ăsta începe să devina interesat de politica de stânga. Nu se pupă, nu se nimic, dar felul în care se uită la tipul ăsta, felul în care îi vorbește numai cu “dragă”, manierismele sale efeminate, languroase, evident că nu puteau fi decât ale unui homosexual. În schimb, violul homo din filmul Cel mai iubit dintre pământeni, realizat în 1993, este poate cel mai lipsit de realism act sexual din istoria cinematografiei europene.
Și lucrările tale de grafică?
Lucrările mele de grafică sunt foarte pe temă. Nu există ambivalențe, echivoc în ele. În 1999, cam la 70% le-am dat foc.
De ce?
Nu știu. Așa mi-a venit mie. O lună de zile m-am simțit bine după ce le-am dat foc, eram ca o oaie recent tunsă, uşurat, zglobiu. M-am simțit bine când le-am vazut că ard și dup-aia m-am simțit rău. Eu sunt chiar strângător. Voiam s-o iau de la capăt. Nu știu de ce voiam s-o iau de la capăt și ce anume voiam să iau de la capăt. Am avut un moment de derută. Reîntorcerea din Statele Unite a fost foarte grea. Și rămâne încă foarte dificilă pentru că eu încă nu m-am adaptat complet.
Care ți se pare că sunt câștigurile, după 1990, în zona de poziționare gay?
Noua generație a devenit mai deschisă, mai relaxată, mai curioasă, și nu pare că vrea să se ascundă. Asta este bine, dar să știi că nu este meritul activismului românesc. Pentru că acesta nu a existat. Însuși articolul 200 a dispărut nu ca urmare a demersurilor, a activităților, a demonstrațiilor noastre în stradă. Nu, a fost o directivă de la Bruxelles. Adevărat, ne-am câștigat libertatea, dar n-am luptat pentru ea, iar asta se vede şi se simte. Sigur, s-au facut presiuni din țară, s-au trimis scrisori, dar nimeni n-a ieșit în stradă înante de anul 2000. Primul marş gay a fost în 2005.
Eu sunt progresist, nu mai sunt de stânga. Am fost de stânga, acuma sunt progresist. Nu mai cred în revolutie, cred în progres, cred în evoluție. Lucrurile trebuie să se întâmple, să se îmbunătățească în mod natural. Fiecare generație trebuie să contribuie. Am ales să evoluez. Nu mai vreau revoluție. A fost o perioadă când voiam revoluție. Ziceam: “Dăm cu comuniştii, cu fasciştii şi cu homofobii de pământ și-o luăm de la capăt”. E o mare greșeală. Nu dai cu lumea de pământ, pe oameni îi educi, construiești lucruri împreună cu ei, înveți să coexiști cu ei. Și toate astea prin cultură, prin educație, prin socializare fără bariere şi prejudecăţi… dar și prin activitate politică.

[1] Revoltele de la Stonewall au fost o serie de proteste spontane, violente, ale comunității gay din New York împotriva violenței poliției. Sunt considerate primul eveniment major al mișcării de liberare gay în Statele Unite ale Americii.
[2] Termen provenit din jargonul comunităților Gay nord-americane, ce desemnează o femeie care admiră, socializează sau/și are relații apropiate exclusiv sau în majoritate cu bărbați gay.
Acest interviu a fost preluat de pe Gazeta de Artă Politică

Sursa secundara aici

Un comentariu:

pederanger spunea...

Remarcabil articol. Sincer nu m-am asteptat. Sunt un idiot ca nu l-am citit mai demult.