sâmbătă, 21 aprilie 2012

Paradoxuri

          Inceput de primavara  afara totul se innoieste cu culorile renasterii.Trecerea iernii e un prilej de  a privii doar inainte bucurandu-ne ca frigul a trecut, vara este aproape si putem respira in sfarsit caldura. E dimineata  soarele isi arata timid primele  raze de foc, amintindu-mi ca si astazi sunt singur. Incerc sa uit de promisiunile facute de el, saptamanile trecut, cum ca de miercuri seara o sa fie la mine pana duminica, incerc sa ma fac ca nu vad faptul ca sunt neglijat, mintit si in cele mai multe cazuri ignorat, ca incet, incet cuvintele "te iubesc" isi fac tot mai rar loc pe buze si in mesaje. Incerc sa uit ca saptamanile astea, capitanul Elizabeth Janeway de pe nava Federatiei Planetelor Unite USS Voyager, mi-a fost mai aproape decat cel pentru care candva mi-as fi dat si inima din piept.
Clipele  de singuratate si vocile "bunilor" prieteni m-au aruncat intr-un lung "procesing" in care  pana si clepsidrei, iconita care  personifica procesul, ii e prea lehamite sa se mai anime , ramand intr-un unghi in care nisipului ii e imposibil sa se scurga.

          Incep sa vad sursa "erorii", dar o ignor in speranta ca "sistemul" va functiona si daca o parte din el se prabuseste in paradoxuri greu de inteles.

   Stiu, simnt, ca undeva ...ceva s-a rupt.

        Mai stiu ca nu e vina mea si mi-e greu sa accept adevarul . Urasc si comportamentul de sacali a unor "prieteni" care simntind miros de "mortaciune" cred ca au tot dreptul sa profite de festin. Oare de ce lucrurile trebuie sa fie  atat de complicate ?
Am fost intrebat, de EL ,daca se merita sa vina la Cluj, dupa doua saptamani in care nu ne-am vazut, urmand a treia, vin si Pastele si poate urmeaza a patra pentru ca vom intra in schimburi de dupamasa  cand vom muncii si sambata. Repetandu-se apoi aceeasi intrebare daca se merita sa vina la Cluj, sa ma vada, de sambata dupa-masa pana duminica dupa-masa...

          Nu, iubire ..nu se merita ..la ce ..nici eu nu m-as duce, pentru 24 de ore, 100 de km sa-l vad pe  colegul de apartament.

Obisnuiam sa imi compar relatia cu o civilizatie(de la prea mult Star Trek mi se trage:)) ), care are in fiecare cetate, la intrare, se afla un templu inchinat Zeului. Asa cum il numeam pe EL, dar azi ,acel zeu, in ciuda asteptarilor si sacrificiilor de orice fel a incetat sa mai priveasca aceea lume, dar nu numai ca a incetat, ci o ataca cu  nepasare, dezinteres si uneori minciuna. Fiecare atac facand distrugeri de neraparat. Probabil, nu isi  da seama  ca nu va  mai gasi o alta lume care sa ii puna existenta  la picioare.

         Revenind pe tarmurile realitatii ,imi dau seama, prea tarziu, ca idealurile faurite de mintea mea limitata incep sa se dezintegreze. Era prea perfect sa fie toate cum le-am gandit. Abia acum vad dupa ani de "compromis" ca defapt se vrea ca acest "compromis" numit relatie la distanta, sa se intinda la nesfarsit. Chiar nu mai pot intretine aceasta relatie prin sms-uri, discutii pe mess si cateva minute la telefon pe zi.

                        Am 33 de ani, nu ma mai pot comporta ca un puber de 13 ani!

      Trei ani ...de compromis ... nu ajung ??! Din toate aceste incertituni se nasc doua intrebari cu  posibile raspunsuri:

      1) Pot continua aceasta relatie in termenii si conditiile actuale?
      2) Sau e indicat  sa pun capat si sa imi vad de singuratate?

       CE SA FAC?

        A doua nu o iau in considerare, dar parca nici prima nu suna extraordinar de bine .
Pentru ca eu NU am caut relatie stabila pentru  a doua sambata din luna. Bine, ce poti face cand esti tintuit cu spatele la zid ?
          Cineva avea o vorba. Daca vrei sa faci ceva cauti solutii, daca nu vrei sa faci acel ceva cauti ...motive pentru a nu-l face .
         Mi se spune ca maximul unei relatii gay e de doi ani dupa care apare dezastrul. Au trecut doi ani si jumatate la mine, mi-e greu sa imi imaginez dezastrul dar se pare ca in acea directie ne indreptam.
Cert e ca eu imi voi onora "obligatiile" fata de aceasta relatie,  dar voi inceta a mai  fi locomotiva care trage sau impinge aceasta relatie.  Am obosit sa insist sa ne vedem macar odata pe saptamana, am obosit ca vinerea sa mi se spuna "nu vin sambata asta ca ...mama  imi organizeaza week-end-urile" sau ca sunt prea obosit sa imi mai pierd timpul cu tine. Credeam  ca trecerea timpului maturizeaza omul, ca va stii sa faca alegerile corecte, ca voi avea si eu un loc de inchinare in inima lui in care eu sa fiu un mic "apostol".

       Inchei aici, e timpul sa ma intalnesc cu Elizabeth Janeway de pe USS Voyager, e singura care nu ma dezamagit primavara asta.


Niciun comentariu: