duminică, 10 mai 2009

Inceputul pe scurt


Am 30 de ani, o varsta frumoasa, o varsta la care majoritatea oamenilor au deja o familie o cariera, au copii si un scop in viata.
Eu ma am pe mine și povestea mea.



M-am nascut intr-o zi de duminica spre luni, o zi friguroasa de ianuarie. La doar cateva luni de viata am contactat un virus care era sa ma omoare. Luni de zile s-au luptat medicii sa ma tina in viata. Infectia cu E-coli a provocat multipe complicatii, iar unii medici ii spuneau mamei sa se pregateasca ca nu mai am sanse de supravietuire. Cineva incerca sa faca o corectie atunci, sau sa dea o lecție unei lumi întregi.
Acel cineva sau ceva a intervenit la staruinta rugaciunilor mamei mele care implora crutarea mea.



Mi-am revenit miraculos, as spune, desi prognosticurile medicilor erau mai mult decat sumbre. Au trecut in liniste niste ani, anii copilariei, in care nu prea realizam multe. Am prins ultimele zvagniri ale „Epocii de Aur”, am fost soim si pioner al patriei. Am crescut intr-o familie de pocaiti care mi-au dat  o educatie religioasa solida si un exemplu de  moralitate stricta, in care televizorul era poarta spre iad, iar ne mersul la biserica biletul de intrare. Au venit si anii adolescentei care au facut sa sune sirena realitatii. Tin minte ca la una de orele de anatomie, profesorul,  explica fenomenul de reproducere la om si schimbarile ce au loc la un momentdat si ca baietii devin atrasi de fete si fetele de baieti.



Aveam 14 ani pe atunci, imi venea sa sar in sus si sa spun ca nu e așa. Ca la  mine nu e așa, ca nu sunt atras de fete ci dimpotriva de baieti. In naivitatea mea mie mi se parea normala chestia care o simteam si anormal ce-mi explica el mie. Nu am realizat enormitatea "anormalitatii" mele. Nu stiam ca ceea ce simnteam eu are un nume. Nu-mi spusese nimeni. NU vorbisem cu nimeni de ceea ce simnteam eu. La vremea aceea mi se parea nesimnificativa chestiunea. Eram copil.
In clasa a VIII a in revista "Super Magazin" poate cei de-o seama cu mine si-o mai amintesc, a aprut o poza nevinovata cu o scena dintr-o piesa de teatru, care surprindea doi barbati, unul il inbratisa pe la spate pe celalalt. Reacția unei colege a fost socanta pentru mine: „uite si la poponarii asta” a racnit ea, razand. Eu am intrebat: „ce e aia poponar ?” La care ea imi raspunde: homosexuali, ma .Nu stii ce e aia?



M-am prefacut ca știu, dar habar n-aveam. Nu mai auzisem in viata mea de homosexuali, apoi am intrebat pe un coleg mai apropiat, ce e aia homosexual. Imi tot repetam cuvantul în minte sa nu uit cumva.
Mi-a raspuns ca sunt barbati care se fut cu barbati ...si a scuipat.



În sfarsit aflasem ceea ce sunt: h o m o s e x u a l.

Culmea, dar eu nu ma futusem cu nimeni, eram copil, dar ceea ce simnteam facea diferenta. Atracția involuntara fata de baieti m-a facut sa ma izolez, sa imi fac o lume a mea. O lume impenetrabila de nimeni. Un zid opac oprea sa intre cineva in sufletul meu. Anii de liceu s-au scurs intr-o anonimitate totala. Nu lasam pe nimeni sa se apropie de mine, afisand un aer de superioritate, de ingamfat, in casa nu se discuta, se mergea pe ideea ca despre astfel de lucruri nici macar sa nu se vorbeaca intre  voi,vorba apostalului Pavel.
Cata ignoranta. Au fost circumstante care m-au ajutat sa ma fofilez printre situatii incomode si sa nu atrag atentia asupra mea. Pastrarea secretului era scopul suprem, secret ce trebuai păstrat cu sfintenie.



 In tot acest timp imi puneam intrebari fara raspuns. De ce si mai ales, cum pot sa ma vindec de chestia asta. Credeam ca daca voi studia psihologia voi descoperii in culisele stiintei vreo metoda de tratament. Am facut cativa ani de psihilogie, dar stupoare! La unu din seminariile de psihologie generala se abordase si problema asta. Readucandu-se pe tapet cauzele si complexele care ar putea genera acest „comportament”. Eu in naivitate mea am intrebat:"Ok, am vazut  cauzele (desi la mine nu se potrivea nimic, nu fusesem violat, nu fusesem corupt, nu facusem sex niciodata si aveam deja 24 de ani, nu proveneam dint-o familie dezorganizata etc), dar un tratament e posibil? Cum te vindeci de homosexualitate? La care proful rade sarcastic si imi raspunde: "Asociatia medicilor psihiatri din SUA si Canada au decis, la congresul anual din 1979, sa scoata homosexualitatea din nomenclatorul comportamentelor patologige, adica s-au spalat pe maini. Nu au habar nici de ce si nici cum".



A fost socant pentru mine. Nu mai avea rost sa fac scoala. Dacă ei nu au  habar, atunci nu mai sunt sanse de vindecare, deci e mai bine sa mor decat sa traiesc asa. Am abandonat scola si am decis sa merg in armata. Imi facusem un plan prin care urma sa ma sinucid. Stiam ca daca as fi baut substante oravitoare era „riscul” sa fiu salvat, dar daca reuseam sa-mi trag un glont in cap nu ma va mai putea salva nimeni. Asa gandeam atunci. Am fost luat in armata, intr-un centru de instrucție nu departe de Satu Mare. La motivele mele obisnuite sa renunt la viata s-a adaugat  si greutate unui serviciu militar dur. Dar fiindca aveam ceva ani de facultate am fost pus furierul capitanului, iar odata cu asta am capatat si anumite privilegii. Folosindu-ma de ele am facut rost de un glont pe care urma sa-l folosesc la momentul potrivit. Îl purtam la piep, îl pazeam ca pe cea mai prețioasă nestemata din Univers. Eram atat de suparat pe viata, pe Dumnezeu, pe mine ca nu mai gandeam limpede. Voiam sa scap, sa fiu si eu ca restul lumii, daca nu se poate atunci mai bine sa mor.



Ma culcam in fiecare seara cu speranta ca dimineata urmatoare o sa ma trezesc si o sa realizez ca totul a fost un vis urat si o sa ma bucur ca s-a terminat. Dar dimineata dupa dimineata aceeasi dezamagire. Aceleași lacrimi care udau perna. Vedeam un baiat si intorcem privirea inchizand ochii, certandu-ma in gând ca de ce nu pot să mă uit dupa tipa cu sani misto care era langa tipul cool. Am hotarit ca in saptamana in care urma sa mergem la poligon si ne dadeau armele sa ma impusc acolo. Eram departe de casa, dorul de cei dragi ma sfasia, contribuind si asta la amplificarea depresiei mele.
Era duminica, iar eu ma uitam cujind la cei care primeau vizite. Eu eram singur .Atat de singur. Undeva inlauntrul meu, subconstientul, se ruga divinatatii sa zadarniceasca planul meu. Eram smuls din lumea mea, din când în când, de vaicarelile unui tilica pocait (penticostal ca și mine) din Timisoara care era supărat ca ii fusese confiscat mobilul...Singura lui grija pe lumea aceea era telefonul super scump care ii fusese luat. Îmi era scarba de el, îmi venea sa lipsesc dinții de ciment.



La un moment dat am fost chemat la poarta spunandumi-se ca am un vizitator. Am crezut ca e teapa. Drumul care ducea la poarta trecea prin fata comandamentului, iar acolo ca prin minune, statea pe o banca comandantul nunitatii. Când treceai pe langa el trebuia sa il saluti si nu oricum . Cei care au facut armata stiu la ce ma refer. Era un intreg ritual, cu pasi de defilare, bla bla bla, iar daca nu iti ieseau bine te fugarea inapoi si te pune sa il faci calumea. Imi iau inima in dinti si pornesc spre poarta. Oricum nu imi mai pasa. Am plecat cu ideea ca e teapa. Am trecut pe langa comandant, am facut complicatul salut si am ajuns. Nu era teapa. Era tata. Venise o noapte intreaga cu trenul sa imi aduca un bilet de la mama. Un bilet in care mi se spune cat sunt de iubit de ei, de familie si atunci cand imi este cel mai greu sa ma gandesc ca acolo sus cineva ma iubeste mai mult ca ei toti la un loc. A fost un dus rece care m-a trezit la realitate. Am realizat ca renuntand la viata renunt la iubirea familiei mele provocand o uriasa superinta. Ei au fost motivul pentru  care am ales viata.



A trecut si armata, au urmat ani pestriti in care imi negam orientarea, ignorand-o pur si simplu ,totul disimulat dupa o comoda masca a pocaintei.  Eram iubit in comunitate pentru ca era atent cu toata lumea si lasam loc de buna ziua intotdeauna. Eram fratele Adi, fratele care calca pe urmele apostolului Pavel, fratele atent care mangaie prin Cuvânt vaduvele și orfanii, fratele care isi purta crucile. Una pe spate, iar pe cealaltă ascunsă în fiecare celula, inscrisa în fiecare gena: G A Y.
Pana am decis sa plec de acasa la oras.



Va urma.

Un comentariu:

no-s spunea...

o experienta de viata impresionanta si foarte inspirationala. de abia astept continuarea

econblue