Sfarsitul verii, inceput de toamna care nu face altceva decat sa aduca aceeasi montonie a cotidianului. In ultima perioada am fost destul de absent in blogosfera incercand sa ma axez pe cotidianul real, sa incerc sa imi realizez visele... Din pacate viata e asa cum e si niciodata nu e sa fie cum vrei noi 100%.
Am vrut sa dau la o faculta, dar e prea scump pentru mine, desi muncesc.In fiecare an se intampla ceva in preajma inscrierilor, iar banii trebuiesc dati in alta parte.
Am incercat sa imi consolidez relatia cu "omul visurilor mele",dar din pacate nu am cu cine. E absolut fulminant sa deschizi ochii dupa trei ani de relatie si sa te trezesti ca cel de langa tine ramane cramponat intr-o relatie la distanta peste care nu vrea sa treaca si orice ai face te trezesti singur si fara perspectiva unui viitor.
Vazand ca nu pot realiza nimic, m-am afundat in in munca, lasand totul in seama timpului sperand ca le va rezolva el pe toate.
In aceasta monotonie se strecoara multe filme si seriale astupand "vidul de realitate".
Unul din ele m-a facut sa ma opresc.
O clipa m-am recunoscut in pielea acelei femei, reprosandu-mi ca am indraznit sa cred ca viata mea poate fi mai buna,ca viata mea o sa fie petrecuta, clipa de clipa, langa cel pe care il iubesc,ca ...sunt iubit la fel de mult pe cat de mult iubesc, iar pentru asta ma urasc din clipa in care deschid ochii si pana in clipa cand plutesc in lumea viselor...
E logic si corecta alegerea de a fii langa familie. Dar in cazul meu de ce aceasta alegere nu a fost logica si corecta?!
Eu de ce am investit fiecare leut si sentiment in aceasta relatie?
De ce nu am fost alaturi de familia mea, nici macar, atunci cand bunica mea a fost diagnosticata cu cancer?
De ce nu i-am dat nicio mana de ajutor, ignorand-ui durerea doar pentru a-mi fi mie bine?
Raspunsul se intoarce ca un bumerang si ma loveste, pe buna dreptate.
E ciudat cum timp de ani de zile muncesti la o relatie peste care apoi lasi sa se asterne praful. Vezi cum, asemeni unei panze de paianjen tesute cu atata migala, se aseaza asemeni unei pudre fine indiferenta si abandonul. Daca ai putea sa te faci mic, cat o gamalie de ac, si ai sta langa panza aceea ai vedea bare uriase, mai tari ca ori ce metal, peste care sunt asternuti munti de dimensiuni gigantice si te minunezi cum de nu se rup acele bare si cine e cel care le tine intinse. Zgomotul frecusului e infernal, iti duci mana la urechi si inchizi strans ochii, sunetul inceteaza, deschizi ochii si te uiti la acea panza atat de fragila care a cedat sub greutatea pudrei fine a indiferentei, a minciunii si a timpului lasat sa curga fara rost.
E seara tarziu, ma pun in pat, la un film si incerc sa nu ma gandesc ca maine e o alta zi plina cu aceleasi rahaturi.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu